DACA AS PUTEA FI:
Partea întâi - Drumul de o zi
Trezit la 3 dimineaţa cu energie în baterii! Evident că nu-mi călcasem nici fir de cămaşă, şi nici bagaj nu-mi făcusem. Doar n-avea sens să mă trezesc la 3 şi să stau degeaba. Am călcat cămăşile, am dezbătut dacă să iau laptop sau nu, şi până la urmă am decis să nu! Şi-aşa totul a încăput într-o geantă de voiaj suficient de mică să nu mă incomodeze!
Planul era simplu. Avion până în Viena, de unde alt avion până în Stuttgart, de unde tren spre Strasbourg. A fost mai ieftin cu vreo 150 eur de persoană. Că nu mergeam singur ci cu colega mea de serviciu.
M-am prăbuşit în scaunul avionului aşteptând placa celebră cu evacuarea în caz că e de rău, telefoane oprite pe parcursul zborului, etc... Afară nori şi gri peste tot. Nu-mi făceam griji. Ştiam că imediat ce trecem de nori o să fie soare, deşi jegul de pe hubloul de lângă mine nu mă prea încuraja să fac poze. Am servit o omletă oribilă dar măcar desertul a fost ok. Una peste alta, după 2 ore eram în Viena cu o întârziere de 20 min care i-a dat peste cap pe cei care luau primul avion spre Stuttgart. Noi îl aveam pe al doilea, la 1 oră distanţă. Apropos. Eu urăsc zborurile cu legătură, şi încurajez pe oricine să le evite, mai ales la dus. La întors e altceva, dar dacă trebuie să ajungi la timp, ori e bine de plecat mai devreme, ori zbor direct ori suficient timp de legătură. Cel puţin 1 oră. Spun asta pentru că am observat că se dau fără probleme şi la 30 min depărtare ceea ce e aiurea rău de tot.
Pe la două după-amiaza ne urcăm în avionul de Stuttgart. Un avion cu două motoare pe bază de elice.
Nu m-am şocat. Mai fusesem în Strasbourg şi ştiam că pe ruta asta bagă doar mărunţişuri de genul ăsta. Avea vreo 50 de locuri şi nu prea puteai să dansezi în el. Poate să dai din cap pe vreo melodie, dar cu atenţie să nu dai cu capul de plafon. După ce a început să zornăie, a decolat şi, deşi mai timid cu altitudinea, ne-a dus la destinaţie.
Aici urma jucăria. Din aeroport până în gara din Strasbourg trebuia să luăm una bucată tren către gara centrală din Stuttgart. De acolo una bucată tren până în Karlsruhe, de unde altă bucată de tren până în Strasbourg. Fain! Am fost mulţumit de punctualitatea nemţească totuşi. Dacă pe cartonul din mâna ta scria că trenul ajunge la 18:42, apăi la 18:42 oprea în gară. Nu am sesizat NICIO excepţie!
Ultimul tren a fost fix săgeata noastră albastră. Absolut identic şi era să-l pierdem tocmai pentru că era atât de mic. Noi ne aşezasem la capătul final al peronului, oarecum departe de locul de oprire. Colega mea vorbea şi la telefon, când îşi face minunăţia apariţia. Pzziiiiuuuupppp, trece pe lângă noi cu viteza luminii şi opreşte la vreo 300 de metri, la capătul celălalt al peronului. Eu şi o doamnă necunoscută, care aparent tot acelaşi tren aştepta, ne aruncăm scurt o privire reciprocă de „what the fuck?!?” şi în secunda următoare alergăm cu toţii spre tren. Trenul avea regim de personal, oprea la fiecare petic de peron, dar într-un final, pe la vreo 19:30, ajungem în Strasbourg. Răcoros şi portocaliu la acea oră, oraşul ne-a aruncat un taxi în drum şi ne-a tras la hotelul rezervat pe Internet de ceva vreme. Hotelul mi-a plăcut mult, era într-o clădire fost rezidenţială, cu arhitectură şi mobilier vechi dar cu stil.
Aveam întâlnirea de protocol la 20:30, aşa că am avut timp să ne pregătim, deşi ne picau ochii în gură de oboseală. Se pare că o alternativă mai bună ar fi fost avion către Frankfurt de unde tren direct către Strasbourg. Dacă o să mai am drum pe acolo, o să ţin minte.
...
Cred că se făcuse 11 noaptea când am ajuns înapoi la hotel. Dar nu îmi mai era somn. Camera mea avea 2 pereţi la exterior, fiecare cu ferestre. De la una vedeai biserica Saint Paul la nici 10 paşi, de la cealaltă râul cu lebede, raţe şi alte vieţuitoare.
Am dat drumul la televizor pe unul din posturile lor franţuzeşti şi l-am lăsat să meargă în surdină. M-am aşezat la geamul cu vedere la raţe.
Evident că nu numai raţe vedeam, ci şi oameni circulând pe stradă şi maşini. După agitaţia unei zile de alergătură, adrenalină şi tras de bagaje, simţeam că ritmul meu încetinea lăsând loc destul pentru a contempla lucrurile din jur.
Strasbourgul mi se înfăţişa calm. În absolut orice privinţă. Şoferii sunt foarte calmi. Dacă treci ca pieton pe roşu, maşina încetineşte fără claxon de isteric, fără niciun fel de gest ostil, ci pur şi simplu înţelegător. Şi asta de fiecare dată. Localnicii merg atât de calm încât identifici imediat turiştii după mai mult decât simpla prezenţă a bagajelor.
Parcă râul care înconjoară oraşul îi linişteşte, îi menţine într-o bulă absolută de calm.
Mi-a plăcut şi mi-am dat seama că e o ocazie să încerc şi eu să „merg cu ritmul”.
Cred că o oră mai târziu, după un buletin de ştiri dormeam satisfăcut şi de faptul că înţelegeam foarte bine franceza cât să pot urmări relaxat un post local de TV....
...
Poze de prin Strasbourg găsiţi aici.
Postări
Toate comentariile
